Cap 1.AICI
Cap 2.AICI
Cap 3.AICI
Cap 4.AICI
Cap 5.AICI
Cap 6.AICI
Cap 7.AICI
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~Capitolul 8.~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Cap 2.AICI
Cap 3.AICI
Cap 4.AICI
Cap 5.AICI
Cap 6.AICI
Cap 7.AICI
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~Capitolul 8.~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
1 noiembrie
20:35
Este un fel de ordine in Univers,in
miscarea stelelor si rotatia Pamantului si schimbarea anotimpurilor .Dar viata
umana e haos pur.Cel putina viata mea e un haos pe care nu-mi mai doresc sa-l
patrund,sa-l inteleg.
E dureros sa fi singur,dar e mai
simplu.
Au trecut cateva zile de cand am
ramas complet singura.Bunica din partea mamei a venit de doua ori pe la mine sa
vada ce fac.Nu o cunosteam.Nu ne intalnisem niciodata pana ce tata a
murit.Vizitele ei au fost scurte si reci.Ea era distant.Nici n-as vrea sa fie
altfel.Nici eu nu as putea sa fiu altfel.M-a intrebat daca vreau sa ma mut cu
ea,dar stiu ca isi dorea,sau spera la un raspuns negativ.I se citea pe
fata.Probabil nu vroia sa o deranjez,sa ii schimb viata cu care se
obisnuise.M-am uitat la persoana din fata mea,carea ii spuneam in sila bunica
si i-am indrugat tot felul de motive pentru care as vrea sa raman,acasa,asta
daca mai poti numi casa un camin pustiu.In adancul sufletului vroiam sa plec si
sa ma gandesc cat mai putin la viata mea de pana atunci,dar nu vroiam sa plec
cu ea.Simteam ca nu as fi deloc fericita alaturi de o persoana pe care nu o
cunosc si care nu vrea catusi de putin sa ma cunoasca.A doua oara cand m-a
vizitat mi-a dat de inteles ca nu o sa mai vina in vizita pentru o perioada
destul de lunga de timp.Se duce sa isi viziteze nepotii.Ii sunt si eu
nepoata,dar asta parea sa nu conteze nici pentru mine nici pentru ea.Ne-am
imbratisat.Tacut,fara sa scoatem o vorba.Inainte sa plece mi-a lasat un medalion.Mi-a
spus ca e al mamei si ca ar trebui sa il pastrez.I-am facut un semn scurt,cu
mana in semn de la revedere si am rasuflat usurata.
Astazi am fost la cimitir.Trebuia.Stiam
ca trebuia,dar nu intelegeam de ce nu ma duc la ei cu drag si o fac din
obligatie.Tot ce s-a intamplat cu familia mea m-a ravasit,m-a schimbat,nici eu
nu ma mai recunosc si e atat de dureros sa realizez ca nu mai sunt fetita
gingasa si zambitoare de alta data.Locul zambetului a fost luat de o privire
taioasa ce musca lacoma din realitatea asta tulburatoare ce ma inconjoara.E
ingrozitor sa te trezesti singur pe lume si e ingrozitor sa traiesti asa
singur.De aceea in sufletul meu s-au schimbat atatea, pentru a ma adapta mai bine
vietii acesteia nesuferite ce-si intinde bratele spre mine.Iar eu o
imbratisez,nu am de ales.
Cand am ajuns in statia de autobuz,pentru
a ma intoarce acasa,mi-am dat seama ca nu mai am lantisorul pe care mi-l
daduse bunica cu cateva zile in urma.Mi-am amintit ca l-am lasat pe mormantul
mamei dupa ce am intrebat-o daca si-l aminteste.O frunza cazuse in parul meu in
semn de raspuns afirmativ,sau cel putin asa m-am gandit eu.M-am intors inapoi sperand
ca am sa-l gasesc acolo.Dupa ce l-am recuperat m-am hotarat sa ma intorc acasa
pe jos.In felul acesta vantul imi putea izbii continuu obrajii,iar eu iubeam sa
simt vantul ondulandu-se,zvarcolindu-se pe pielea mea albicioasa.In timp ce-mi
afundam pasii in asfaltul umed si-mi aruncam privirea dupa pasarile zgribulite
ce sfasiau zarea cetoasa un tanar m-a apucat de mana.M-am intors speriata catre
el.Era inalt,cu ochi luminosi de culoarea castanei si un zambet dulce.
-Tu esti Anna Stewart,asa-i?
-Da,eu sunt.Este vreo problema?
Eram curioasa de unde imi stie
numele,dar am pastrat pentru mine aceasta intrebare.
-Da,adica nu,nu e nicio
problema.Tu esti fata al carei tata a murit in accident luna trecuta,nu?
-Da,asa este,dar prefer sa nu
discut despre asta.Mai e si altceva ce
ai vrea sa sti?
-Nu,adica,vroiam sa-ti cer
scuze,asa ar trebui.
-Pentru?nu inteleg.
-Mama mea este cea care a cauzat
accidental,a fost neatenta.Nu ca incerc sa ii gasesc vreo scuza,pentru ca nu
are,vreau doar sa sti ca imi pare rau.
Ma uitam la el nestiind ce sa
zic.As fi vrut sa-l plesnesc. Eram nervoasa.In schimb m-am uitat inerta la
el,intrebandu-l:
-Mama ta,e in regula?
-Da,ea e bine,are decat cateva
zgarieturi.Sper ca esti bine adica noi,suntem bine,nu?
Nu.Nu era deloc bine.Simteam
pentru prima data ca vreau sa plang.Pentru tata,pentru ce I s-a intamplat si
pentru cat de nedreapta poate fi lumea uneori.Mi-am inghitit lacrimile,rand pe
rand apoi mi-am fortat un zambet pe buze si i-am spus ca e in regula.M-a
intrebat daca ma poate conduce acasa.Ma uitam la el stupefiata neintelegand cum
poate fi atat de impertinent.Intr-un final i-am spus ca face cum doreste.M-am
mirat si eu de raspunsul meu.Nu stiu de ce am facut asta.Fara sa ma recunosc
l-am luat de brat si mi-am asezat capul pe umarul lui.Am mers asa pana
acasa.Stropii murdari si imensi ne loveau in tacere fruntea.Nu aveam
umbrele,dar ne simteam bine si asa.Am mers fara sa scoatem o vorba.El se uita
din cand in cand la mine si zambea,iar eu ii raspundeam cu o privire dulce pe care nu credeam ca mai
sunt in stare sa o modelez.
Acum sunt in mansarda.E tarziu.Acum meditez.E
ceva ce as putea face toata viata.Si chiar daca as face-o tot nu as reusi sa
imi dau seama cum de destinul meu e asa de cenusiu.Cu capul pe masa,scriind in
jurnal,la rastimpuri de vant imi amintesc de sarutul fugar pe care tanarul mi
l-a dat in fata casei,in ploaia ce urla a toamna nemiloasa.
Va urma…