marți, 6 noiembrie 2012

Anunt!

5

Imi pare rau sa va informez,dar nu mai am timp sa continui povestea.Poate o voi relua alta data,cand timpul imi va permite.Sper ca dezamagirea nu este deloc mare!
Va astept si pe blogul meu personal  http://sometimesafantasy13.blogspot.ro
Va pup dulce,multumesc de intelegere!

vineri, 21 septembrie 2012

Vaile Mintii !

10

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~Capitolul 10.~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~



          Din Jurnalul Annei
                                                                27 noiembrie.
Nu conteaza cum o planuiesti,nu conteaza cum ti-o imaginezi,fara ca macar sa-ti dai seama,uneori viata are un mod ciudat de a te surprinde …
Il cheama Michael.
Dupa ce ma gandisem toata noaptea la sarutul parfumat pe care il primisem de la necunoscutul de pe strada,m-a sunat Kate.Era ziua ei.M-a rugat insistent sa ma prezint acasa la ea pentru o felie generoasa de tort.Ma gandesc si acum ce ciudata este prietenia noastra.Ne vedem atat de rar.O vizitez doar daca ma cheama ea. Mie una mi-e greu sa ii fac confesiuni,sa ii spun ceea ce simt .De fiecare data cand vreau sa ii spun cate ceva despre cat de mizerabila mi se pare viata,de fiecare data cand deschid gura spre a articula vreun cuvant,parca cineva ma strange de gat si ma opresc brusc.Inghit cuvintele si tac.Poate e mai bine asa.In ultimul timp a incetat si ea sa-mi mai povesteasca despre aventurile ei amoroase.Ce-I drept niciodata nu m-a interesat viata ei poate pentru ca nici ea nu s-a straduit sa o inteleaga pe a mea.
Afara ploua insistent.Mi-am luat paltonul verzui din cuier si umbrela mamei.Vantul vuia crancen prin suvitele mele dezordonate.Umbrela se legana haotic printre stropii reci de ploaie si imi descoperea crestetul.Pe strada principala m-am intalnit cu el.Mergea in fata mea,cu pasul grabit,despicand zarea in doua cu chipul lui blondind.Nici acum nu reusesc sa imi dau seama cum de l-am recunoscut,putea foarte bine sa fie altcineva.Dar l-am recunoscut,poate ca l-as fi recunoscut si cu ochii inchisi,doar pipaind cu miscari regulate dara de parfum ce o lasa in urma lui.Iar stropii de ploaie deveneau parfumati,atat de reci si atat de intepatori.M-am grabit sa il prind din urma,nu stiu de ce.A fost un simplu instinct.M-am facut ca nu l-am observant cand am trecut pe langa el.M-a strigat cu vocea lui calda.Am schimbat cateva priviri si mai putine cuvinte.Mi-a spus cum il cheama.Michael.Am zambit scurt.El s-a incruntat.
La Kate nu am putut sta mai mult de 2 ore.Era prea multa lume,prea multa galagie,iar eu vroiam sa stau linistita in mansarda mea,in casa acea uriasa si goala,sa rasfoiesc cate o carte,sa admir ciorile ce se joaca absent in ploaia dezlantuita.Mi-am cerut scuze si am plecat grabita…

28 noiembrie
Dupa cateva zile mi-am dat seama ca Michael se plimba in fiecare zi,indiferent de vreme,la ora 13,in parcul de langa casa mea.Am inceput si eu sa ies,mai mult de dragul de a-l vedea,pentru ca era un chin pentru mine sa ajung acasa uda toata.Era un chin sa imi rasune bocancii plini de apa pe dusumeaua veche.M-a condus de mai multe ori acasa,iar eu l-am invitat la ceai de fiecare data.Prima oara m-a intrebat in treacat ce parere va avea mama despre asta.I-am spus tot in treacat ca mama a murit.S-a intristat.Nu stiu de ce.In fond si eu sunt trista,pentru mine,dar sunt in interiorul meu.Poate ca imi poti distinge pe chip urme adanci de melancolie si tristete,dar asta doar pentru ca e atat de multa in sufletul meu si uneori se mai regaseste si in privirea mea.
Dupa ce ma vedeam cu Michael,il chemam pe James pe la mine.Cu el totul este atat de usor.Imi place sa vorbesc cu el ore in sir despre cartile citite,despre arta si conceptiile noastre despre viata.Ne pierdeam adesea vorbind despre multe si nimic.El pleca tarziu in noapte urandu-mi noapte buna si inchizand usa rapid,ca nu cumva stropii de ploaie sa se furiseze in casa.Am prins drag de James.De cand mama a murit a fost singura persoana care a fost tot timpul alaturi de mine,fara sa fie stresant si fara sa puna intrebari nepotrivite.Ne intelegem din priviri si stiu ca ghiceste ce negura se ascunde in sufletul meu.
Sunt confuza in legatura cu tot ceea ce se intampla in jurul meu.Trebuie sa vorbesc cu James .Simt nevoia sa vorbesc cu e si sa ii spun tot ceea ce simt.Trebuie sa stie si el asta,cu siguranta se va bucura.Intotdeauna se bucura impreuna cu mine.

30 noiembrie
Astazi a aparut James la usa mea,dis-de dimineata.M-a surprins.De obicei asteapta sa il invit
e u.Oricum eram nerabdatoare sa ii spun ca mi-am dat seama de anumite lucruri legate de sentmentele mele.Vroiam sa vad ce reactie are.Desi eram imbracata in pajama,l-am invitat la un ceai.
-Vreau sa iti spun ceva,mi-a spus el grabit.
-Si eu trebuie sa iti spun ceva James,dar daca tot esti asa de grabit spune tu primul!
-Nu,Anna,nu se poate.Spune tu,apoi spun eu.
-James,m-am indragostit.Cred ca m-am indragostit.

James a zambit larg si emotionant.A deschis gura sa zica ceva,apoi am continuat eu:

-Simt furnicaturi in tot corpul.Am crezut ca e doar melancolia asta de toamna ce ma domina in fiecare an.Dar nu,anul acesta este diferit.Mai sti ca spuneam ca marile iubiri se nasc in pas de toamna?La asta m-am gandit si eu cand am vazut ca furnicaturile din varful degetelor si din tot corpul nu au trecut.Nu stiu ce sa fac,crezi ca ar trebui sa ii spun si lui?Ne cunoastem de prea putin timp.Poate in fata lui am sa par ridicola.
-Poftim?!a urlat James la mine cu semne de intrebare pe chip.Cui sa-I spui?Ce sa-I spui?Ai innebunit?
-Lui Michael.Nu ti-am povestit despre el pentru ca am crezut ca e ceva trecator.Sti doar ca nu-mi place sa vorbesc despre mine.Ai dreptate,am innebunit.Cum am putut sa fiu atat de idioata incat sa cred ca poate si el….nu James,n-am sa-I spun inca pentru ca simt oarecum ca eu sunt destinata singuratati.Am sa-l iubesc in tacere.De suferit stiu sa sufar in tacere.Nu poate fi mai greu sa iubesti in tacere.

James s-a ridicat furios de pe scaun si a iesit rapid pe usa,fara sa mai deschida umbrela.Am strigat in urma lui intrebandu-l ce vroia sa imi spuna.El s-a intors cu fata la mine ,a ridicat din umeri si mi-a raspuns scurt si neconvingator:
-Se anunta o ploaie de stele,pacat ca este innorat.E atat de innorat incat nu stiu daca voi putea ajunge acasa.
                                 Va urma…

vineri, 14 septembrie 2012

Vaile Mintii !

11

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~Capitolul 9.~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~




               Din confesiunile lui James

Nu am mai trecut pe la Anna,la sanatoriu de cateva zile.Simt ca trebuie sa imi pun ordine in ganduri,sa imi limpezesc mintea.Simt ca am nevoie de o clarificare a situatiei.Vreau sa stiu spre ce ma indrept,dar se pare ca nu e nimic in jurul meu care ar putea sa imi clarifice drumul sau situatia in care ma aflu.Mi-e foarte greu sa fiu langa Anna,in starea in care se afla.Fac un efort supraomenesc pentru a o vizita cat mai des,pentru ca mi-e mila de ea.Tocmai asta vreau sa lamuresc in primul rand,ceea ce simt pentru ea.Nu stiu daca mai este dragoste sau doar mila si compatimire pentru starea in care a ajuns.Uneori ma abtin cu greu sa nu o sarut,dulce,pe furis.N-am apucat sa o sarut decat odata si atunci mi-am dorit sa nu o fi facut.I-am simtit buzele zvacnind pe buzele mele,a teama si a mirare totodata.Am incercat sa vorbesc cu doctorul ei sa vad ce noutati imi poate spune despre starea ei.Ca de obicei discutia cu el nu mi-a clarificat deloc situatia.A baguit cativa termini medicali pe care nu i-am inteles si a terminat cu acelasi sfat ca intotdeauna”Uit-o James,ea te-a uitat de cand era lucida.Nici daca si-ar reveni,ceea ce cred ca este practic imposibil, nu si-ar aminti de tine.Ea a renuntat la tine cu mult timp inainte sa innebuneasca.De ce iti pierzi vremea cu cauze pierdute?Te faci sa suferi si dramatizezi totul prea mult.Ai fi un idiot daca ai continua sa o mai vezi.Vrei sa imbatrantiti impreuna?Sunteti tineri amandoi,dar tu spre deosebire de ea iti poti construi o viata frumoasa.Ce ai sa faci,ai sa iti traiesti viata in sanatoriul asta plin de nebuni?Trebuie sa iti revi,ea,nu o va face…niciodata!"
Discutia cu doctorul,desi m-a enervat,m-a pus serios pe ganduri.Avea dreptate.Ea a renuntat la mine de cand era lucida.Eu mi-am facut datoria sa o vizitez de cateva ori,dar acum puteam sa incetez.Puteam sa imi vad de viata mea in continuare,in fond,la cat de absenta este la vizitele mele nici nu imi va simti lipsa.De ce mi-e greu?Parca  mi-e mai greu ca atunci cand a trebuit sa renunt la ea pentru prima oara.

Dupa ce a murit tatal ei,discutiile noastre si vizitele mele la ea se prelungeau pana in miezul noptii.Discutam despre orice mai putin despre ea.De fiecare data cand aduceam vorba de familia ei ofta adanc si imi spunea resemnata”James,te rog frumos…..”Si la cat de frumos ma ruga,cu ochii ei micuti si negrii eu schimbam rapid subiectul.Ne plimbam adesea prin parc si vorbem ore-n sir despre multe si nimic.Intotdeauna ii placea sa ma contrzica.<<Cum sa iti placa de Superman?Nici nu se compara cu Batman.Superman e prea pampalau,n-are acel ceva pe care Batman il are din plin.Acum serios,n-ai ce sa zici,pentru ca sti ca am dreptate.>>Iar eu radeam cu sughituri si o lasam sa creada ca sunt de acord cu ea.Fireste ca Superman e mult mai interesant.
Dupa atata timp petrcut impreuna am inceput sa am niste semne de intrebare.Se pare ca ea nu a avut.A inceput sa mi se para ciudat ca de fiecare data cand nu eram cu ea,simteam nevoia sa ii vad ochii ,inghesuiti in orbitele inguste,arcuiti cu niste gene luguiete.Vroiam sa ii savurez buzele cu o privire subtila,mi-era dor de ea.Si nu intelegeam de ce.Era pentru prima data cand simteam asta si nu stiam exact ce este.

Dupa multe nopti irosite meditand asupra sentimentelor mele pentru Anna,m-am lamurit.Nu inteleg cum de nu mi-am dat seama mai devreme.O iubeam.Cu toata fiinta mea.Aveam nevoie sa ii simt respiratia unduindu-se pe obrajii mei,vroiam sa o inconjor cu bratele mele si sa o sarut fugar pe frunte.Cat de mult o iubeam,doar ca mi-am dat seama cam tarziu.Trebuia sa ii spun si ei,simteam ca nu mai pot tine asta in mine,nu mai pot sa ascund fata de ea si nici fata de mine tot ceea ce simt pentru Anna.A doua zi m-am grabit sa o vad.Ploua lin pe asfaltul rece,si-n gandurile mele sufocante.Am ciocanit nerabdator la usa ei:
-Anna!Anna!
-James,ce e cu tine aici?De ce nu mai anuntat ca vi?
Ea a aparut intr-o pajama galbena cu iepuri portocali,putin sifonata in genunchi,si cu parul ravasit,incurcat cu cativa fulgi albi pe alocuri.Probabil dormea.Ii placea sa doarma cand afara ploua a melancolie.M-a invitat inauntru la un ceai.
-Vreau…vreau sa iti spun ceva.
-Si eu James.Si eu trebuie sa iti spun ceva important....

                             Va urma…

miercuri, 12 septembrie 2012

Anunt!

8

Imi cer scuze ca nu am mai postat niciun capitol din poveste,dar nu prea am avut inspiratie sau chef.Poate amandoua.Capitolul urmator vine zilele acestea,promit.Va pup!

luni, 20 august 2012

Vaile Mintii !

7

Cap 1.AICI
Cap 2.AICI
Cap 3.AICI
Cap 4.AICI
Cap 5.AICI
Cap 6.AICI
Cap 7.AICI
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~Capitolul 8.~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~



                                                          1 noiembrie
                                                                                                                  20:35
Este un fel de ordine in Univers,in miscarea stelelor si rotatia Pamantului si schimbarea anotimpurilor .Dar viata umana e haos pur.Cel putina viata mea e un haos pe care nu-mi mai doresc sa-l patrund,sa-l inteleg.

E dureros sa fi singur,dar e mai simplu.
Au trecut cateva zile de cand am ramas complet singura.Bunica din partea mamei a venit de doua ori pe la mine sa vada ce fac.Nu o cunosteam.Nu ne intalnisem niciodata pana ce tata a murit.Vizitele ei au fost scurte si reci.Ea era distant.Nici n-as vrea sa fie altfel.Nici eu nu as putea sa fiu altfel.M-a intrebat daca vreau sa ma mut cu ea,dar stiu ca isi dorea,sau spera la un raspuns negativ.I se citea pe fata.Probabil nu vroia sa o deranjez,sa ii schimb viata cu care se obisnuise.M-am uitat la persoana din fata mea,carea ii spuneam in sila bunica si i-am indrugat tot felul de motive pentru care as vrea sa raman,acasa,asta daca mai poti numi casa un camin pustiu.In adancul sufletului vroiam sa plec si sa ma gandesc cat mai putin la viata mea de pana atunci,dar nu vroiam sa plec cu ea.Simteam ca nu as fi deloc fericita alaturi de o persoana pe care nu o cunosc si care nu vrea catusi de putin sa ma cunoasca.A doua oara cand m-a vizitat mi-a dat de inteles ca nu o sa mai vina in vizita pentru o perioada destul de lunga de timp.Se duce sa isi viziteze nepotii.Ii sunt si eu nepoata,dar asta parea sa nu conteze nici pentru mine nici pentru ea.Ne-am imbratisat.Tacut,fara sa scoatem o vorba.Inainte sa plece mi-a lasat un medalion.Mi-a spus ca e al mamei si ca ar trebui sa il pastrez.I-am facut un semn scurt,cu mana in semn de la revedere si am rasuflat usurata.

Astazi am fost la cimitir.Trebuia.Stiam ca trebuia,dar nu intelegeam de ce nu ma duc la ei cu drag si o fac din obligatie.Tot ce s-a intamplat cu familia mea m-a ravasit,m-a schimbat,nici eu nu ma mai recunosc si e atat de dureros sa realizez ca nu mai sunt fetita gingasa si zambitoare de alta data.Locul zambetului a fost luat de o privire taioasa ce musca lacoma din realitatea asta tulburatoare ce ma inconjoara.E ingrozitor sa te trezesti singur pe lume si e ingrozitor sa traiesti asa singur.De aceea in sufletul meu s-au schimbat atatea, pentru a ma adapta mai bine vietii acesteia nesuferite ce-si intinde bratele spre mine.Iar eu o imbratisez,nu am de ales.
Cand am ajuns in statia de autobuz,pentru a ma intoarce acasa,mi-am dat seama ca nu mai am lantisorul pe care mi-l daduse bunica cu cateva zile in urma.Mi-am amintit ca l-am lasat pe mormantul mamei dupa ce am intrebat-o daca si-l aminteste.O frunza cazuse in parul meu in semn de raspuns afirmativ,sau cel putin asa m-am gandit eu.M-am intors inapoi sperand ca am sa-l gasesc acolo.Dupa ce l-am recuperat m-am hotarat sa ma intorc acasa pe jos.In felul acesta vantul imi putea izbii continuu obrajii,iar eu iubeam sa simt vantul ondulandu-se,zvarcolindu-se pe pielea mea albicioasa.In timp ce-mi afundam pasii in asfaltul umed si-mi aruncam privirea dupa pasarile zgribulite ce sfasiau zarea cetoasa un tanar m-a apucat de mana.M-am intors speriata catre el.Era inalt,cu ochi luminosi de culoarea castanei si un zambet dulce.
-Tu esti Anna Stewart,asa-i?
-Da,eu sunt.Este vreo problema?
Eram curioasa de unde imi stie numele,dar am pastrat pentru mine aceasta intrebare.
-Da,adica nu,nu e nicio problema.Tu esti fata al carei tata a murit in accident luna trecuta,nu?
-Da,asa este,dar prefer sa nu discut despre asta.Mai e si altceva  ce ai vrea sa sti?
-Nu,adica,vroiam sa-ti cer scuze,asa ar trebui.
-Pentru?nu inteleg.
-Mama mea este cea care a cauzat accidental,a fost neatenta.Nu ca incerc sa ii gasesc vreo scuza,pentru ca nu are,vreau doar sa sti ca imi pare rau.

Ma uitam la el nestiind ce sa zic.As fi vrut sa-l plesnesc. Eram nervoasa.In schimb m-am uitat inerta la el,intrebandu-l:

-Mama ta,e in regula?
-Da,ea e bine,are decat cateva zgarieturi.Sper ca esti bine adica noi,suntem bine,nu?

Nu.Nu era deloc bine.Simteam pentru prima data ca vreau sa plang.Pentru tata,pentru ce I s-a intamplat si pentru cat de nedreapta poate fi lumea uneori.Mi-am inghitit lacrimile,rand pe rand apoi mi-am fortat un zambet pe buze si i-am spus ca e in regula.M-a intrebat daca ma poate conduce acasa.Ma uitam la el stupefiata neintelegand cum poate fi atat de impertinent.Intr-un final i-am spus ca face cum doreste.M-am mirat si eu de raspunsul meu.Nu stiu de ce am facut asta.Fara sa ma recunosc l-am luat de brat si mi-am asezat capul pe umarul lui.Am mers asa pana acasa.Stropii murdari si imensi ne loveau in tacere fruntea.Nu aveam umbrele,dar ne simteam bine si asa.Am mers fara sa scoatem o vorba.El se uita din cand in cand la mine si zambea,iar eu ii raspundeam  cu o privire dulce pe care nu credeam ca mai sunt in stare sa o modelez.

 Acum sunt in mansarda.E tarziu.Acum meditez.E ceva ce as putea face toata viata.Si chiar daca as face-o tot nu as reusi sa imi dau seama cum de destinul meu e asa de cenusiu.Cu capul pe masa,scriind in jurnal,la rastimpuri de vant imi amintesc de sarutul fugar pe care tanarul mi l-a dat in fata casei,in ploaia ce urla a toamna nemiloasa.

                          Va urma…

duminică, 29 iulie 2012

Vaile Mintii !

13

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~Capitolul 7.~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~



          Din confesiunile lui James

        Astazi am fost sa o vizitez pe Anna.E a 3 a oara saptamana aceasta.Si sunt furios.Sunt furios pentru ca imi fac atatea sperante cand ma duc acolo.Sper sa isi revina incetul cu incetul,sa spuna ceva,sa ma priveasca intr-un fel ,incat sa stiu ca ma intelege,ca ma cunoaste.Dar ajung acolo si toate sperantele se spulbera.Si ma invinuiesc.Ma gandesc ca nu ar trebui sa o vizitez,ca nu merita,dar apoi imi aduc aminte de zilele frumoase alaturi de ea si pur si simplu nu pot sa o parasesc.Nu m-as simti mai bine daca mi-as parasi sufletul intr-un sanatoriu.
Era afara,be banca.Dar banca parea atat de goala,Anna era atat de transparent,de pierduta in mintea ei.Cand m-a vazut a tresarit,si eu m-am oprit din respirat,pentru o secunda am crezut ca o sa zica ceva,iar eu o sa zambesc,si o sa ne imbratisam,iar ea o sa isi aduca aminte de tot.Ea si-a mutat privirea de la mine la un future ce ii gadila talpile gingase si goale.Am respirat.A fost doar o speranta,ca altele….pentru ca doar sperantele mi-au mai ramas.
Am incercat sa o privesc in ochi,sa ma asigur ca acolo,undeva in adacul finite ei,a ramas aceeasi Anna cu care mi-am petrecut timpul,aceeasi Anna de care m-am indragostit.M-am speriat cand privirea mi-a alunecat profund in ochii ei.N-am reusit sa vad decat o negura neagra,densa ce se imprastie haotic.Am tresarit usor.Ea a zambit.Si-a dus mana alba in parul ce I se desira pe spate si respiratia i-a devenit mai ritmata.Tremura.Am intrebat-o in treacat daca i-e frig.Ea mi-a raspuns brusc,cu buzele infiorate:

-Da,da,da…si mie mi-e frica.

Ma uitam debusolat la ea,parca incercand sa descifrez franturile de fraze ce mi le azvarlea la rastimpuri.Am intrebat-o curios de ce ii este frica.Ea si-a intors capul spre mine si m-a sagetat cu o privire taioasa:

-De ce nu ma lasi sa-mi fie frica?E bine…e bine cand ti-e frica.E bine cand esti singur si ti-e frica. E atat de bine cand esti singur si ti-e frica si te doare,te doare…te doare atat de rau si doar tu sti.

A fost pentru prima oara,de mult timp,cand am putut citi clar in ochii Annei.Ii era frica,poate de necunoscut.Ii era frica si era singura,asa cum imi spunea de fiecare data.Si o durea.Citeam in ochii ei cat de tare o doare si singuratatea si frica.Si parea atat de sfarsita….
I-am luat mainile slabute in mainile mele vrand sa o linistesc,dar ea si-a retras repede mainile din stransoarea mea.S-a ridicat in picioare,vrand sa ma lase singur,pe banca.S-a razgandit.S-a asezat la loc si cu degetele a inceput sa-si framate rochia alba cu parfum dulce de iris.
Ma uitam la ea insistent.Ea a afisat un zambet fals,printre rasuflarile zgomotoase,si a inceput sa priveasca spre mine,prin mine,dincolo de imaginatia mea…Am mai vazut-o odata asa,atunci cand i-a murit tatal.M-a surprins ca nu a plans de fata cu mine,cred ca nu vroia sa o vad plangand.Dar cred ca a plans singura,pe ascuns,pana I s-au invinetit buzele.Am sunat-o dupa cateva zile de la moartea tatalui ei,eram ingrijorat pentru ea:

-Anna,nu ti-e frica de singuratate?
-De ce sa-mi fie James?Am fost tot timpul singura.Am fost o idioata daca am crezut altceva.Asa am fost tot timpul.Singura.Si asta este tot ce mi-a ramas.Singuratatea.As fi o fraiera daca mi-as permite luxul de a-mi fi frica de ea.Trebuie sa o imbratisez,sa ma obisnuiesc cu ea.Doar ea mi-a mai ramas…

Am inchis telefonul suparat si putin revoltat,apoi am zis dezamagit catre mine:Credeam ca mai ai pe mine.Credeam  doar…

                          Va urma…

P.S:Eu o sa fiu plecata la Roma pentru doua saptamani si nu o sa pot publica pe blog.In orice caz,daca mai sunt curiosi care doresc sa citeasca povestea de la inceput:

                                                            Hugs and Kisses!

luni, 23 iulie 2012

Vaile Mintii !

11

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~Capitolul 6.~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~



          Din jurnalul Annei

                                                       3 octombrie
Cred ca cea mai grea parte in a-ti lua ramas bun,este sa fie nevoie sa faci acelasi lucru in fiecare zi,sa infruntam in fiecare zi acelasi adevar-viata se scurge repede,iar timpul nostru aici este scurt.
James  mi-a fost alaturi in fiecare momenti,cand imi luam ramas bun de la mama,desi erl nu stia asta,sau poate doar banuia.Am realizat ca am petrecut mai mult timp cu James decat cu tata.Dupa ce mama a murit,tata a devenit foarte distant si a inceput sa ma ignore.Au fost zile cand m-am simtit atat de singura,cand aveam nevoie de o imbratisare de la el.Vroiam sa ma priveasca in ochi si sa imi spuna ca totul va fi bine,pentru ca eram speriata.Si acum mai sunt uneori,speriata.Dar de fiecare data il sun pe James:
-Sti,James,mi-e frica…
-De ce?Ce s-a intamplat?
-Mi-e frica atunci cand vad cum se dezbraca lent,castanii din fata geamului.Mi-e frica atunci cand vad ca mai imbatranesc cu inca o toamna melancolica….
-Stiu,Anna,si mie mi-e frica cateodata,dar inchid ochii si incerc sa alung sfasietoarea melancolie a toamnei din camera.
Iar eu ii inchid telefonul si incep sa umblu prin mansarda cu ochii inchisi.
Acum doua zile,cand am iesit din casa pentru o plimbare linistitoare prin parc,am gasit in fata usii un pachet turcoaz.Am urcat sus in mansarda innabusitoare si l-am deschis.Era o carte pe care mi-o doream foarte mult.Am deschis-o si pe prima fila se insirau cateva litere aspre: “Toti suntem arhitecti ai destinului,locuitori intre zidurile timpului.”
                                                                                 James S.
L-am sunat apoi pe James.
-James,serios,nu trebuia…
-Te referi la carte?Nu iti mai place?Pentru ca atunci,bucuros o iau inapoi.
-Aaa…nu,multumesc.Ce zici de o plimbare prin parc?
-Desigur,ajung in 10 minute.
-Te astept langa fantana parfumata…

                                                          


4 octombrie 
                                                                   22:45 

Stau singura in mansarda si scriu.Am sa scriu pana mi se tocesc  degetele si pana imi lacrimeaza tamplele.Si parca mansarda geme si ea de atata melancolie.Frunzele castanilor ce-mi mangaie ferestrele imi intra valsand in camera inecata de lumina palpaitoare a becului pustiit.
Si ma gandesc c-am sa fiu tot singura de acum in colo,iar ochii imi tremura de frica si ma intreb mereu cum am sa ma descurc,ce sa va intampla cu mine.
Incerc sa scriu aici tot ce s-a intamplat astazi,ca nu cumva sa uit,pentru ca nu as vrea sub nicio forma sa uit.Nu trebuie sa uit ca am ramas doar eu.
Acum,in toata casa,domneaste intunericul deplin.Doar in mansarda mea mica si calduroasa,luminata de licarul stelelor reci mai vietuieste un suflet jalnic,parasit.
De dimineata am primit un telefon.
-Da.Eu sunt Anna.S-a intamplat ceva?
….
-Cum adica?E o gluma?Trebuie sa fie o gluma…
….
-Va roog.Nuuu…nu se poate….

Am auzit printre suspine tonul telefonului.M-am asezat jos,mi-am lasat privirea sa zboare spre neant si sufletul sa tremure.Nu stiam ce sa fac.L-am sunat pe James.
-Alo,James,trebuie …sa vi la mine.
-De ce?S-a intamplat ceva?Vocea ta pare goala Anna.Ce ai patit?
-Vino la mine,te rog.Am nevoie de tine.
…………………………........................................................................................
-Am venit cat de repede am putut.Ce s-a intamplat?
M-am uitat in ochii lui adanc,vrand parca sa ma fortez sa-mi curga o lacrima sfiosa pe obraji,dar n-am reusit.Am deschis gura si am spus sfarsita…
-Tata…
-Ce-I cu el?
Un politist m-a sunat mai devreme.Mi-a spus…mi-a spus ca trebuie sa ma duc sa identific cadavrul cat de repede pot.
-Poftim?!
-Da..a murit.A avut un accident.De aceea nu a venit aseara acasa.
James se uita la mine cu ochii mari si tristi.A baguit cateva cuvinte stupide drept consolare.Ma uitam la el,gandindu-ma ca poate ar trebui sa fiu mai afectata de tot ce s-a intamplat,dar eu priveam inerta la tabloul pe care tata il daruise mamei acum 8 ani.
Nu ma doare ca tata nu mai e.Relatia noastra era una superficiala.Il vedeam o data pe zi,daca eram norocoasa.De cand mama a murit,abia imi vorbea.Eu il evitam.Preferam sa stau singura in mansarda.Ma doare ca nu pot sa simt nimic.Si asta parca doare mai rau.Ma doare ca nu pot sa plang pentru tata.El ar fi plans pentru mine….
Imi dau si acum  nervoasa,cu pumnii in tample.As vrea  sa plang.Sa plang pana uit de mine,pana ma ustura ochii si mi se invinetesc pleoapele fragede.Dar nu pot.Si ma doare.Ma doare carnea pe mine de neputinta.

Ma doare fiecare rand pe care il scriu,si ma striveste fiecare gand ce-mi iese sfios din capul greu.Si mai atipesc din cand in cand ,speriata,cu capul pe masa inundata de carti si de hartii mazgalite si ma trezesc la rastimpuri,cu ochii ingreunati de teama.Si respir greu si imi smulg incet,cu miscari calculate,parul zburlit.
Cineva mi-a spus odata ca moartea nu este cea mai mare pierdere in viata.Cea mai mare pierdere este ceea ce moare in timp ce noi traim.
Si imi asez,iar capul pe masuta lasand ideile sa se izbeasca de castanele cazute pe asfaltul rece si astept s-adorm,sa ma trezesc,sa-mi smulg iar parul din cap de groaza de a ma vedea ramasa singura.Si-ncepe ploaia sa-mi acompanieze sufletul ce sta nemiscat,intr-un ungher intunecat.
Iar eu nu pot sa plang.Nu pot sa plang si afara e o seara amara si salbatica….


                        Va urma…