~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~Capitolul 7.~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Din confesiunile lui James
Astazi am fost sa o vizitez pe
Anna.E a 3 a oara saptamana aceasta.Si sunt furios.Sunt furios pentru ca imi
fac atatea sperante cand ma duc acolo.Sper sa isi revina incetul cu incetul,sa spuna
ceva,sa ma priveasca intr-un fel ,incat sa stiu ca ma intelege,ca ma
cunoaste.Dar ajung acolo si toate sperantele se spulbera.Si ma invinuiesc.Ma
gandesc ca nu ar trebui sa o vizitez,ca nu merita,dar apoi imi aduc aminte de
zilele frumoase alaturi de ea si pur si simplu nu pot sa o parasesc.Nu m-as
simti mai bine daca mi-as parasi sufletul intr-un sanatoriu.
Era
afara,be banca.Dar banca parea atat de goala,Anna era atat de transparent,de
pierduta in mintea ei.Cand m-a vazut a tresarit,si eu m-am oprit din
respirat,pentru o secunda am crezut ca o sa zica ceva,iar eu o sa zambesc,si o
sa ne imbratisam,iar ea o sa isi aduca aminte de tot.Ea si-a mutat privirea de
la mine la un future ce ii gadila talpile gingase si goale.Am respirat.A fost
doar o speranta,ca altele….pentru ca doar sperantele mi-au mai ramas.
Am incercat sa o privesc in
ochi,sa ma asigur ca acolo,undeva in adacul finite ei,a ramas aceeasi Anna cu
care mi-am petrecut timpul,aceeasi Anna de care m-am indragostit.M-am speriat
cand privirea mi-a alunecat profund in ochii ei.N-am reusit sa vad decat o
negura neagra,densa ce se imprastie haotic.Am tresarit usor.Ea a zambit.Si-a
dus mana alba in parul ce I se desira pe spate si respiratia i-a devenit mai
ritmata.Tremura.Am intrebat-o in treacat daca i-e frig.Ea mi-a raspuns brusc,cu
buzele infiorate:
-Da,da,da…si mie mi-e frica.
Ma uitam debusolat la ea,parca
incercand sa descifrez franturile de fraze ce mi le azvarlea la rastimpuri.Am
intrebat-o curios de ce ii este frica.Ea si-a intors capul spre mine si m-a
sagetat cu o privire taioasa:
-De ce nu ma lasi sa-mi fie
frica?E bine…e bine cand ti-e frica.E bine cand esti singur si ti-e frica. E
atat de bine cand esti singur si ti-e frica si te doare,te doare…te doare atat
de rau si doar tu sti.
A fost pentru prima oara,de mult
timp,cand am putut citi clar in ochii Annei.Ii era frica,poate de necunoscut.Ii
era frica si era singura,asa cum imi spunea de fiecare data.Si o durea.Citeam
in ochii ei cat de tare o doare si singuratatea si frica.Si parea atat de
sfarsita….
I-am luat mainile slabute in
mainile mele vrand sa o linistesc,dar ea si-a retras repede mainile din
stransoarea mea.S-a ridicat in picioare,vrand sa ma lase singur,pe banca.S-a
razgandit.S-a asezat la loc si cu degetele a inceput sa-si framate rochia alba
cu parfum dulce de iris.
Ma uitam la ea insistent.Ea a afisat
un zambet fals,printre rasuflarile zgomotoase,si a inceput sa priveasca spre
mine,prin mine,dincolo de imaginatia mea…Am mai vazut-o odata asa,atunci cand
i-a murit tatal.M-a surprins ca nu a plans de fata cu mine,cred ca nu vroia sa
o vad plangand.Dar cred ca a plans singura,pe ascuns,pana I s-au invinetit
buzele.Am sunat-o dupa cateva zile de la moartea tatalui ei,eram ingrijorat
pentru ea:
-Anna,nu ti-e frica de
singuratate?
-De ce sa-mi fie James?Am fost
tot timpul singura.Am fost o idioata daca am crezut altceva.Asa am fost tot
timpul.Singura.Si asta este tot ce mi-a ramas.Singuratatea.As fi o fraiera daca
mi-as permite luxul de a-mi fi frica de ea.Trebuie sa o imbratisez,sa ma
obisnuiesc cu ea.Doar ea mi-a mai ramas…
Am inchis telefonul suparat si
putin revoltat,apoi am zis dezamagit catre mine:Credeam ca mai ai pe
mine.Credeam doar…
Va urma…
P.S:Eu o sa fiu plecata la Roma pentru doua saptamani si nu o sa pot publica pe blog.In orice caz,daca mai sunt curiosi care doresc sa citeasca povestea de la inceput:
Hugs and Kisses!