Anunt!

Imi cer scuze ca nu am mai postat niciun capitol din poveste,dar nu prea am avut inspiratie sau chef.Poate amandoua.Capitolul urmator vine zilele acestea,promit.Va pup!

Read More

Vaile Mintii !

Cap 1.AICI
Cap 2.AICI
Cap 3.AICI
Cap 4.AICI
Cap 5.AICI
Cap 6.AICI
Cap 7.AICI
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~Capitolul 8.~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

                                                          1 noiembrie

                                                                                                                  20:35

Este un fel de ordine in Univers,in miscarea stelelor si rotatia Pamantului si schimbarea anotimpurilor .Dar viata umana e haos pur.Cel putina viata mea e un haos pe care nu-mi mai doresc sa-l patrund,sa-l inteleg.

E dureros sa fi singur,dar e mai simplu.

Au trecut cateva zile de cand am ramas complet singura.Bunica din partea mamei a venit de doua ori pe la mine sa vada ce fac.Nu o cunosteam.Nu ne intalnisem niciodata pana ce tata a murit.Vizitele ei au fost scurte si reci.Ea era distant.Nici n-as vrea sa fie altfel.Nici eu nu as putea sa fiu altfel.M-a intrebat daca vreau sa ma mut cu ea,dar stiu ca isi dorea,sau spera la un raspuns negativ.I se citea pe fata.Probabil nu vroia sa o deranjez,sa ii schimb viata cu care se obisnuise.M-am uitat la persoana din fata mea,carea ii spuneam in sila bunica si i-am indrugat tot felul de motive pentru care as vrea sa raman,acasa,asta daca mai poti numi casa un camin pustiu.In adancul sufletului vroiam sa plec si sa ma gandesc cat mai putin la viata mea de pana atunci,dar nu vroiam sa plec cu ea.Simteam ca nu as fi deloc fericita alaturi de o persoana pe care nu o cunosc si care nu vrea catusi de putin sa ma cunoasca.A doua oara cand m-a vizitat mi-a dat de inteles ca nu o sa mai vina in vizita pentru o perioada destul de lunga de timp.Se duce sa isi viziteze nepotii.Ii sunt si eu nepoata,dar asta parea sa nu conteze nici pentru mine nici pentru ea.Ne-am imbratisat.Tacut,fara sa scoatem o vorba.Inainte sa plece mi-a lasat un medalion.Mi-a spus ca e al mamei si ca ar trebui sa il pastrez.I-am facut un semn scurt,cu mana in semn de la revedere si am rasuflat usurata.

Astazi am fost la cimitir.Trebuia.Stiam ca trebuia,dar nu intelegeam de ce nu ma duc la ei cu drag si o fac din obligatie.Tot ce s-a intamplat cu familia mea m-a ravasit,m-a schimbat,nici eu nu ma mai recunosc si e atat de dureros sa realizez ca nu mai sunt fetita gingasa si zambitoare de alta data.Locul zambetului a fost luat de o privire taioasa ce musca lacoma din realitatea asta tulburatoare ce ma inconjoara.E ingrozitor sa te trezesti singur pe lume si e ingrozitor sa traiesti asa singur.De aceea in sufletul meu s-au schimbat atatea, pentru a ma adapta mai bine vietii acesteia nesuferite ce-si intinde bratele spre mine.Iar eu o imbratisez,nu am de ales.

Cand am ajuns in statia de autobuz,pentru a ma intoarce acasa,mi-am dat seama ca nu mai am lantisorul pe care mi-l daduse bunica cu cateva zile in urma.Mi-am amintit ca l-am lasat pe mormantul mamei dupa ce am intrebat-o daca si-l aminteste.O frunza cazuse in parul meu in semn de raspuns afirmativ,sau cel putin asa m-am gandit eu.M-am intors inapoi sperand ca am sa-l gasesc acolo.Dupa ce l-am recuperat m-am hotarat sa ma intorc acasa pe jos.In felul acesta vantul imi putea izbii continuu obrajii,iar eu iubeam sa simt vantul ondulandu-se,zvarcolindu-se pe pielea mea albicioasa.In timp ce-mi afundam pasii in asfaltul umed si-mi aruncam privirea dupa pasarile zgribulite ce sfasiau zarea cetoasa un tanar m-a apucat de mana.M-am intors speriata catre el.Era inalt,cu ochi luminosi de culoarea castanei si un zambet dulce.

-Tu esti Anna Stewart,asa-i?

-Da,eu sunt.Este vreo problema?

Eram curioasa de unde imi stie numele,dar am pastrat pentru mine aceasta intrebare.

-Da,adica nu,nu e nicio problema.Tu esti fata al carei tata a murit in accident luna trecuta,nu?

-Da,asa este,dar prefer sa nu discut despre asta.Mai e si altceva  ce ai vrea sa sti?

-Nu,adica,vroiam sa-ti cer scuze,asa ar trebui.

-Pentru?nu inteleg.

-Mama mea este cea care a cauzat accidental,a fost neatenta.Nu ca incerc sa ii gasesc vreo scuza,pentru ca nu are,vreau doar sa sti ca imi pare rau.

Ma uitam la el nestiind ce sa zic.As fi vrut sa-l plesnesc. Eram nervoasa.In schimb m-am uitat inerta la el,intrebandu-l:

-Mama ta,e in regula?

-Da,ea e bine,are decat cateva zgarieturi.Sper ca esti bine adica noi,suntem bine,nu?

Nu.Nu era deloc bine.Simteam pentru prima data ca vreau sa plang.Pentru tata,pentru ce I s-a intamplat si pentru cat de nedreapta poate fi lumea uneori.Mi-am inghitit lacrimile,rand pe rand apoi mi-am fortat un zambet pe buze si i-am spus ca e in regula.M-a intrebat daca ma poate conduce acasa.Ma uitam la el stupefiata neintelegand cum poate fi atat de impertinent.Intr-un final i-am spus ca face cum doreste.M-am mirat si eu de raspunsul meu.Nu stiu de ce am facut asta.Fara sa ma recunosc l-am luat de brat si mi-am asezat capul pe umarul lui.Am mers asa pana acasa.Stropii murdari si imensi ne loveau in tacere fruntea.Nu aveam umbrele,dar ne simteam bine si asa.Am mers fara sa scoatem o vorba.El se uita din cand in cand la mine si zambea,iar eu ii raspundeam  cu o privire dulce pe care nu credeam ca mai sunt in stare sa o modelez.

 Acum sunt in mansarda.E tarziu.Acum meditez.E ceva ce as putea face toata viata.Si chiar daca as face-o tot nu as reusi sa imi dau seama cum de destinul meu e asa de cenusiu.Cu capul pe masa,scriind in jurnal,la rastimpuri de vant imi amintesc de sarutul fugar pe care tanarul mi l-a dat in fata casei,in ploaia ce urla a toamna nemiloasa.

                          Va urma…

Read More

Vaile Mintii !

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~Capitolul 7.~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

          Din confesiunile lui James

        Astazi am fost sa o vizitez pe Anna.E a 3 a oara saptamana aceasta.Si sunt furios.Sunt furios pentru ca imi fac atatea sperante cand ma duc acolo.Sper sa isi revina incetul cu incetul,sa spuna ceva,sa ma priveasca intr-un fel ,incat sa stiu ca ma intelege,ca ma cunoaste.Dar ajung acolo si toate sperantele se spulbera.Si ma invinuiesc.Ma gandesc ca nu ar trebui sa o vizitez,ca nu merita,dar apoi imi aduc aminte de zilele frumoase alaturi de ea si pur si simplu nu pot sa o parasesc.Nu m-as simti mai bine daca mi-as parasi sufletul intr-un sanatoriu.

Era afara,be banca.Dar banca parea atat de goala,Anna era atat de transparent,de pierduta in mintea ei.Cand m-a vazut a tresarit,si eu m-am oprit din respirat,pentru o secunda am crezut ca o sa zica ceva,iar eu o sa zambesc,si o sa ne imbratisam,iar ea o sa isi aduca aminte de tot.Ea si-a mutat privirea de la mine la un future ce ii gadila talpile gingase si goale.Am respirat.A fost doar o speranta,ca altele….pentru ca doar sperantele mi-au mai ramas.

Am incercat sa o privesc in ochi,sa ma asigur ca acolo,undeva in adacul finite ei,a ramas aceeasi Anna cu care mi-am petrecut timpul,aceeasi Anna de care m-am indragostit.M-am speriat cand privirea mi-a alunecat profund in ochii ei.N-am reusit sa vad decat o negura neagra,densa ce se imprastie haotic.Am tresarit usor.Ea a zambit.Si-a dus mana alba in parul ce I se desira pe spate si respiratia i-a devenit mai ritmata.Tremura.Am intrebat-o in treacat daca i-e frig.Ea mi-a raspuns brusc,cu buzele infiorate:

-Da,da,da…si mie mi-e frica.

Ma uitam debusolat la ea,parca incercand sa descifrez franturile de fraze ce mi le azvarlea la rastimpuri.Am intrebat-o curios de ce ii este frica.Ea si-a intors capul spre mine si m-a sagetat cu o privire taioasa:

-De ce nu ma lasi sa-mi fie frica?E bine…e bine cand ti-e frica.E bine cand esti singur si ti-e frica. E atat de bine cand esti singur si ti-e frica si te doare,te doare…te doare atat de rau si doar tu sti.

A fost pentru prima oara,de mult timp,cand am putut citi clar in ochii Annei.Ii era frica,poate de necunoscut.Ii era frica si era singura,asa cum imi spunea de fiecare data.Si o durea.Citeam in ochii ei cat de tare o doare si singuratatea si frica.Si parea atat de sfarsita….

I-am luat mainile slabute in mainile mele vrand sa o linistesc,dar ea si-a retras repede mainile din stransoarea mea.S-a ridicat in picioare,vrand sa ma lase singur,pe banca.S-a razgandit.S-a asezat la loc si cu degetele a inceput sa-si framate rochia alba cu parfum dulce de iris.

Ma uitam la ea insistent.Ea a afisat un zambet fals,printre rasuflarile zgomotoase,si a inceput sa priveasca spre mine,prin mine,dincolo de imaginatia mea…Am mai vazut-o odata asa,atunci cand i-a murit tatal.M-a surprins ca nu a plans de fata cu mine,cred ca nu vroia sa o vad plangand.Dar cred ca a plans singura,pe ascuns,pana I s-au invinetit buzele.Am sunat-o dupa cateva zile de la moartea tatalui ei,eram ingrijorat pentru ea:

-Anna,nu ti-e frica de singuratate?

-De ce sa-mi fie James?Am fost tot timpul singura.Am fost o idioata daca am crezut altceva.Asa am fost tot timpul.Singura.Si asta este tot ce mi-a ramas.Singuratatea.As fi o fraiera daca mi-as permite luxul de a-mi fi frica de ea.Trebuie sa o imbratisez,sa ma obisnuiesc cu ea.Doar ea mi-a mai ramas…

Am inchis telefonul suparat si putin revoltat,apoi am zis dezamagit catre mine:Credeam ca mai ai pe mine.Credeam  doar…

                          Va urma…

P.S:Eu o sa fiu plecata la Roma pentru doua saptamani si nu o sa pot publica pe blog.In orice caz,daca mai sunt curiosi care doresc sa citeasca povestea de la inceput:

Capitolul 1.

Capitolul 2.

Capitolul 3.

Capitolul 4.

Capitolul 5.

Capitolul 6.

                                                            Hugs and Kisses!

Read More

Vaile Mintii !

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~Capitolul 6.~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

          Din jurnalul Annei

                                                       3 octombrie

Cred ca cea mai grea parte in a-ti lua ramas bun,este sa fie nevoie sa faci acelasi lucru in fiecare zi,sa infruntam in fiecare zi acelasi adevar-viata se scurge repede,iar timpul nostru aici este scurt.

James  mi-a fost alaturi in fiecare momenti,cand imi luam ramas bun de la mama,desi erl nu stia asta,sau poate doar banuia.Am realizat ca am petrecut mai mult timp cu James decat cu tata.Dupa ce mama a murit,tata a devenit foarte distant si a inceput sa ma ignore.Au fost zile cand m-am simtit atat de singura,cand aveam nevoie de o imbratisare de la el.Vroiam sa ma priveasca in ochi si sa imi spuna ca totul va fi bine,pentru ca eram speriata.Si acum mai sunt uneori,speriata.Dar de fiecare data il sun pe James:

-Sti,James,mi-e frica…

-De ce?Ce s-a intamplat?

-Mi-e frica atunci cand vad cum se dezbraca lent,castanii din fata geamului.Mi-e frica atunci cand vad ca mai imbatranesc cu inca o toamna melancolica….

-Stiu,Anna,si mie mi-e frica cateodata,dar inchid ochii si incerc sa alung sfasietoarea melancolie a toamnei din camera.

Iar eu ii inchid telefonul si incep sa umblu prin mansarda cu ochii inchisi.

Acum doua zile,cand am iesit din casa pentru o plimbare linistitoare prin parc,am gasit in fata usii un pachet turcoaz.Am urcat sus in mansarda innabusitoare si l-am deschis.Era o carte pe care mi-o doream foarte mult.Am deschis-o si pe prima fila se insirau cateva litere aspre: “Toti suntem arhitecti ai destinului,locuitori intre zidurile timpului.”

                                                                                 James S.

L-am sunat apoi pe James.

-James,serios,nu trebuia…

-Te referi la carte?Nu iti mai place?Pentru ca atunci,bucuros o iau inapoi.

-Aaa…nu,multumesc.Ce zici de o plimbare prin parc?

-Desigur,ajung in 10 minute.

-Te astept langa fantana parfumata…

                                                          

4 octombrie 

                                                                   22:45 

Stau singura in mansarda si scriu.Am sa scriu pana mi se tocesc  degetele si pana imi lacrimeaza tamplele.Si parca mansarda geme si ea de atata melancolie.Frunzele castanilor ce-mi mangaie ferestrele imi intra valsand in camera inecata de lumina palpaitoare a becului pustiit.

Si ma gandesc c-am sa fiu tot singura de acum in colo,iar ochii imi tremura de frica si ma intreb mereu cum am sa ma descurc,ce sa va intampla cu mine.

Incerc sa scriu aici tot ce s-a intamplat astazi,ca nu cumva sa uit,pentru ca nu as vrea sub nicio forma sa uit.Nu trebuie sa uit ca am ramas doar eu.

Acum,in toata casa,domneaste intunericul deplin.Doar in mansarda mea mica si calduroasa,luminata de licarul stelelor reci mai vietuieste un suflet jalnic,parasit.

De dimineata am primit un telefon.

-Da.Eu sunt Anna.S-a intamplat ceva?

….

-Cum adica?E o gluma?Trebuie sa fie o gluma…

….

-Va roog.Nuuu…nu se poate….

Am auzit printre suspine tonul telefonului.M-am asezat jos,mi-am lasat privirea sa zboare spre neant si sufletul sa tremure.Nu stiam ce sa fac.L-am sunat pe James.

-Alo,James,trebuie …sa vi la mine.

-De ce?S-a intamplat ceva?Vocea ta pare goala Anna.Ce ai patit?

-Vino la mine,te rog.Am nevoie de tine.

…………………………........................................................................................

-Am venit cat de repede am putut.Ce s-a intamplat?

M-am uitat in ochii lui adanc,vrand parca sa ma fortez sa-mi curga o lacrima sfiosa pe obraji,dar n-am reusit.Am deschis gura si am spus sfarsita…

-Tata…

-Ce-I cu el?

Un politist m-a sunat mai devreme.Mi-a spus…mi-a spus ca trebuie sa ma duc sa identific cadavrul cat de repede pot.

-Poftim?!

-Da..a murit.A avut un accident.De aceea nu a venit aseara acasa.

James se uita la mine cu ochii mari si tristi.A baguit cateva cuvinte stupide drept consolare.Ma uitam la el,gandindu-ma ca poate ar trebui sa fiu mai afectata de tot ce s-a intamplat,dar eu priveam inerta la tabloul pe care tata il daruise mamei acum 8 ani.

Nu ma doare ca tata nu mai e.Relatia noastra era una superficiala.Il vedeam o data pe zi,daca eram norocoasa.De cand mama a murit,abia imi vorbea.Eu il evitam.Preferam sa stau singura in mansarda.Ma doare ca nu pot sa simt nimic.Si asta parca doare mai rau.Ma doare ca nu pot sa plang pentru tata.El ar fi plans pentru mine….

Imi dau si acum  nervoasa,cu pumnii in tample.As vrea  sa plang.Sa plang pana uit de mine,pana ma ustura ochii si mi se invinetesc pleoapele fragede.Dar nu pot.Si ma doare.Ma doare carnea pe mine de neputinta.

Ma doare fiecare rand pe care il scriu,si ma striveste fiecare gand ce-mi iese sfios din capul greu.Si mai atipesc din cand in cand ,speriata,cu capul pe masa inundata de carti si de hartii mazgalite si ma trezesc la rastimpuri,cu ochii ingreunati de teama.Si respir greu si imi smulg incet,cu miscari calculate,parul zburlit.

Cineva mi-a spus odata ca moartea nu este cea mai mare pierdere in viata.Cea mai mare pierdere este ceea ce moare in timp ce noi traim.

Si imi asez,iar capul pe masuta lasand ideile sa se izbeasca de castanele cazute pe asfaltul rece si astept s-adorm,sa ma trezesc,sa-mi smulg iar parul din cap de groaza de a ma vedea ramasa singura.Si-ncepe ploaia sa-mi acompanieze sufletul ce sta nemiscat,intr-un ungher intunecat.

Iar eu nu pot sa plang.Nu pot sa plang si afara e o seara amara si salbatica….

                        Va urma…

Read More

Vaile Mintii !

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~Capitolul 5.~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

        Din  confesiunile lui James!

Ma tot gandesc ca poate doctorul are dreptate.Poate ar trebui sa incetez cu vizitele acestea stupide care nu fac altceva decat sa imi macine fiinta pana la epuizare.Si de fiecare data cand ma gandesc ca as fi un egoist daca as renunta la ea,imi aduc aminte ca ea a renuntat la mine.

M-am apropiat de Anna cand mama ei s-a imbolnavit.Ma simteam inutil cand vedeam cum o fiinta umana se stinge farama cu farama.Ma simteam inutil cand o vedeam pe Anna cum plange in tacere.Dupa ce mama ei a murit m-a pus sa-I promit ca nu voi mai aduce niciodata vorba despre ea.Nu am inteles niciodata de ce.Poate ca suferinta e prea mare si nu-si poate stapani lacrimile cand vorbeste despre ea.M-am conformat.De fiecare data cand ne vedeam incercam sa o fac sa zambeasca cu pofta.Ce fericita a fost cand i-am adus treizeci de baloane turcoaz.E culoarea ei preferata.Ma simteam responsabil de ea,nu stiu de ce,pentru ca noi nu avusesem nicio legatura inainte.Defapt imi aduc aminte ca a fost o perioada,cand mama ei era sanatoasa,iar ea fericita,cand nu prea ne suportam.

-Daca Soarele ar sti ca exista si persoane ca tine,ma tem ca ar disparea complet.

Mi-a spus ea dupa ce eu o facusem cu cateva ore inainte increzuta.Imi aduc aminte ca m-am uitat la ea radicand o spranceana si am ras cu pofta.SiaAm ras cu pofta si cand,intr-o zi,pe banca in parc,mi-am amintit impreuna cu Anna de aceasta intamplare.Ea s-a uitat la mine cu ochii ei melancolici si mi-a spus:

-James,eram o copila.

-Dar si acum esti o copila,si sti ca asta…asta imi place cel mai mult la tine.

Ma surprinde cateodata cat de mult te poate schimba o suferinta profunda.Unii aleg sa-si strige suferinta in vazul lumii,sa tipe,sa urle de durere,sa planga pana ii ustura ochii,in timp ce altii aleg sa inchida ochii pentru mult mai mult de o clipa,sa inghita in sec si sa lase sufletul sa se sfasie in tacere.

Anna a preferat sa sufere in tacere dupa ce mama ei a murit.O intrebam cateodata la ce se gandeste.Ea isi inlocuia privirea melancolica cu una binevoitoare si-mi spunea:

-James,de ce ma deranjezi de fiecare data cand numar norii?

Am inteles apoi ca de fiecare data cand numara norii se gandea la mama ei.Dar niciodata nu spunea nimic.Mai facea din cand in cand cate o observatie in legatura cu forma vreunui nor jucaus.

-James,asta seaman cu o mandarina!

Si pe fata i se putea citi un zambet dulce.

-Anna,mie mi se pare ca e o portocala.I-am spus asta vrand sa o enervez putin.Stiam ca nu ii place sa fie contrazisa.

-Acesta e clar o mandarina!

-Cum ti-ai dat seama ca e o mandarina?

Ea a oftat usor,dadu-si ochii peste cap si mi-a spus:

-Pentru ca simt…simt ca este o mandarina.

Eu am zambit putin si am lasat-o sa-si trimita privirea spre norii scamosi ce acopereau cerul in acea zi.

Anna a fost intotdeauna o fiinta fragila.Eu am stiut asta.Cei care au fost mai aproape de ea,inainte de a ajunge la sanatoriu nu si-au dat seama.Ma gandesc uneori ca poate este si vina ei ca a innebunit.

Se mai intampla ca viata sa nu isi urmeze cursul firesc,iar tu, in acel moment ,trebuie sa alegi un drum,indiferent de cat de grea ti se pare decizia.Anna cred ca a fost bantuita de alegerea ei,iar intr-un final nu a putut accepta noul drum si a refuzat sa mearga mai departe…

Mi-am amintit zilele acestea de primul cadou facut Annei.Imi vorbise foarte mult despre o carte pe care si-o dorea si m-am gandit sa ii fac o surpriza.

Inainte sa i-o daruiesc am scris ordonat pe prima fila:

“Toti suntem arhitecti ai destinului,locuitori intre zidurile timpului.”

                                                                                                    James S.

           

                                  Va urma…

Read More

Vaile Mintii !

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~Capitolul 4.~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

       Din jurnalul Annei!

                                                      29 septembrie

Ieri am auzit intamplator melodia pe care mama obisnuia sa o asculte cand era trista.In ultimul timp o asculta destul de des.Eu ma furisam pe hol si auzeam cum plange continuu,iar melodia se relua iar si iar.Acum ma intreb daca a fost vreodata fericita,pentru ca nu imi mai aduc aminte de zambetul ei.Ultimele zile alaturi de ea au fost sfasietoare.Stateam tot timpul la marginea patului ei,cu batista in mana,stergandu-mi pe furis lacrimile ce alunecau pe obrajii mei plapanzi.Vroiam sa fiu puternica pentru ea.Si sunt multumita ca atat timp cat a trait am fost puternica.Dupa ce a inchis ochii,fiinta mi s-a dizolvat.De atunci nu am mai reusit niciodata sa devin un intreg.

Katie…ea a fost singura persoana care a fost alaturi de mine,alaturi de mama.Ma ajuta sa ii fac supa,cand tata nu era acasa.Nu stiu daca lipsea pentru ca nu putea face fata situatiei(dar eu cum am putut?),sau pentru ca nu il interesa.Sunt zile cand ma intreb,daca a iubit-o cu adevarat pe mama si daca a suferit cand a murit.

Intr-o zi am surprins-o pe Kate plangand in hohote…

-Hei,Kate ce este?S-a intamplat ceva cu mama?

-Nu,nu…ea e bine.

-Dar?De ce plangi asa?Nu trebuie sa fi suparata.

-Plang pentru tine,Anna!Plang pentru ca mama ta o sa moara.

A fost singura data cand am vazut-o pe Kate plangand.Dupa ce s-a oprit m-am dus sus,in mansarda la mine,si am inceput sa dau cu pumnii in perna si sa plang inauntrul meu,cum nu o mai facusem niciodata.

Ma gandesc acum ca poate ar fi trebuit sa ii spun mai multe mamei inainte sa…inainte. Ar fi trebuit sa o intreb cum sa ma descurc cu durerea ce-mi va macina cu siguranta sufletul.Trebuia sa o intreb daca am sa o mai vad.Trebuia sa o intreb cum ramane cu toate sfaturile ce urma sa mi le dea,despre viata mea,despre fericirea ce urma sa patrunda in viata mea.Cum ramane cu toate astea mama….?

Acum ma uit in fiecare seara,cand ea trebuia sa vina sa ma sarute de noapte buna,la pozele cu ea si incerc sa gasesc un raspuns la toate astea.Chiar daca pozele s-au deteriorate,iar lacrimile mele le-au decolorat,eu continui sa ma intreb cum ramane cu mine,cum ramane cu mine,fara tine mama?

Iar daca eu nu am spus prea multe de ce nu ai spus tu?In fiecare noapte m-am gandit ca poate ti-era frica,dar oare nu stiai ca eu eram mai speriata decat tine?De ce ai ales sa lasi in urma ta atatea intrebari?

Nici nu mi-ai spus ca ma iubesti?Ma iubeai,mama?

Imi aduc aminte ce banala a fost ultima noastra discutie:

-Anna,scumpo,adu-mi un pahar cu apa,te rog!

-Imediat,mama!

Apoi fara sa ma privesti in ochi ai spus:

-Anna,cand iti va fi dor de mine,resp….respira parfumul unei magnolii….

-Mama!!

-Anna!Voi numara pana la doi…

-Nimeni nu numara pana la doi,am spus eu revoltata!

-Va fi micul nostru secret.

  Ma uitam la ea,ravasita...

-Unu...

-....

-Doi...

Si-ntreaga-mi lume s-a naruit,doar asa...unu,doi.

Dupa 5 ani,inca imi rasuna in minte acele cuvinte….unu,doi!

                                 Va urma...

Read More

Vaile Mintii!

~~~~~~~~~~~~~~~~~~Capitolul 3.~~~~~~~~~~~~~~~~~

           Din confesiunile lui James!

Ma  uitam atent la fata nebarbierita si patata de un fum strident de tigara a doctorului,nestiind cum sa reactionez.Doctorul(nu i-am retinut niciodata numele)imi era antipatic.Silueta-i inalta si impunatoare,zambetul zeflemitor ce-l afisa de fiecare data cand vorbea cu mine,ochii lui mari si intunecati imi transmiteam o stare ciudata de neliniste.

-Am sa-ti dau o veste,James!

-….

-Trebuie sa-ti spun ca m-ai emotionat de cand te-am vazut prima oara(serios?eu nu cred ca mai exista ceva ce-l poate impresiona pe omul acesta).Dar parca dragostea ta pentru Anna e zadarnica.Lumea in adevarata-i splendoare te asteapta dincolo de portile sanatoriului.

Nu suport ca cineva(mai exact doctoral) sa ma umileasca asa ca i-am raspuns brusc:

-Si totusi,adevarata splendoare o regasesc in Anna,dar cred ca nu despre sentimentele dumneavoastra vroiati sa imi vorbiti.

Doctorul a zambit ironic pe sub mustata deasa ce se intindea deasupra buzelor groase.

-Vroiam sa-ti spun ca au sosit analizele Annei,iar rezultatele nu sunt deloc bune.Sti ca ti-am spus si zilele trecute ca ar fi un miracol sa-si revina,dar eu cred ca…

L-am intrerupt.

-Nu,nu mai conteaza ce credeti dumneavoastra.Poate daca v-ati ocupa mai mult timp de ea,in loc sa cititi reviste,starea ei s-ar imbunatati.Ii zisei eu foarte nervos,amintindu-mi ca de fiecare data cand ma duc la Anna si trec pe langa biroul doctorului il gasesc mereu rasfoind reviste.

-Sti cine sunt eu?marai el nervos.Sunt binecunoscutul doctor…(dupa cum am spus,numele nu i l-am retinut niciodata).

-Bineinteles ca stiu!Iar eu sunt James Scott,dar fara binecunoscutul in fata numelui,ii replica eu vrand sa fac scor egal.

Privirea lui incerca sa-mi spuna ca obraznicia mea nu are limite.

-De ce m-ati pus sa ii citesc din jurnal daca oricum credeti ca nu isi va reveni?l-am intrebat pentru a-mi lamuri cateva ganduri confuze.

-Ooo..dragule,asta am facut-o pentru tine.Ti-am dat un motiv sa o vizitezi mai des.Desi tu nu aveai nevoie de acest motiv,nu?Tu ai nevoie sa crezi ca ea va fi bine,ca isi va reveni.Anna e grav bolnava James si oricat de mult ti-ai dori sa se vindece ,asta e aproape imposibil,dar daca…

L-am lasat sa vorbeasca singur.Asta imi spune de fiecare data cand ma vede.Poate ca are dreptate,dar nu sunt inca pregatit sa renunt la ea,desi ea a renuntat de atata timp…la mine!

                               Va urma…

Read More